Clipe de viata, la Nottara - cronica de Ioana Bogdan

Dramă de Premiu Pulitzer : Clipe de viaţă, la Nottara
Ioana Bogdan în Lumina - 17 noiembrie 2010

O artă care şi-a păstrat inocenţa este şi teatrul. O emoţie de două-trei ore în care plonjezi fără teama că vei muri în chinurile artei de consum. Eşti confiscat în întregime, dăruit scenei şi actorilor. Şi asta pentru că montările se schimbă, dar autorii pieselor sunt aceiaşi. E cazul spectacolului Clipe de viaţă, în regia lui Cristian Dumitru, a cărui avanpremieră a avut loc pe scena Teatrului "Nottara", la început de octombrie. (...)

Evadări
Într-un bar de pe cheiurile din San Francisco, al cărui proprietar este Nick, interpretat de actorul Sorin Cociş, se perindă personajele piesei. De altfel, eroii sunt "filmaţi" doar în acest cadru, un spaţiu închis în care singurele evadări permise sunt datorate alcoolului, muzicii şi iubirilor amăgitoare, în timp ce singura instanţă care tinde să reinstaureze ordinea e Poliţia oraşului, reprezentată de Krupp, un poliţist de cartier (Ionuţ Anghel), şi un ofiţer de la Moravuri Uşoare, Blick (jucat de Viorel Comănici).
Ei bine, în acest spaţiu închis, viaţa palpită, e drept, cu tensiune joasă, prin poveştile pe care le deapănă eroii, luminaţi o clipă şi aduşi în prim-plan, pe rând, în timp ce decorul şi celelalte personaje rămân în întuneric. Aflăm astfel povestea lui Joe, un tip nelipsit din barul american cu specific, probabil, italienesc (proprietarul barului e italian), a cărui unică plăcere zilnică e să-şi trimită aghiotantul să-i cumpere câte o "fantasmă". Cum Joe pariază la cursele de cai şi câştigă, de fiecare dată, destui bani, eroul nostru se face repede proprietarul unor sume de nimeni ştiute şi de care, tot atât de repede, încearcă să se descotorosească. Numai că "investiţiile" sale pot părea ridicole. El nu investeşte în lucruri care i-ar putea aduce fericirea pe termen lung - o casă ori o maşină. Aghiotantul său îi cumpără gumă de mestecat şi jucării, în timp ce o parte semnificativă din bani se orientează către halbele de bere cu care îi cinsteşte pe nou-veniţii în bar şi care au posibilitatea, astfel, să-şi depene propria poveste. Dar investiţia maximă a lui Joe este o femeie, Kitty Duval, pe care o lasă în grija şi dragostea sinceră a tânărului său aghiotant, Tom. Şi pentru ca lucrurile să fie perfecte şi "regizorul Joe" mulţumit, pe lângă o importantă contribuţie materială, Joe îi găseşte lui Tom un loc de muncă stabil capabil să întreţină stabilitatea cuplului.

Bucuria care însufleţeşte
Acest personaj, Joe, este, în fond, regizorul formal al destinelor celorlalte personaje şi se hrăneşte din fericirea lor. Că e vorba de proprietarul barului - căruia îi merge afacerea chiar şi numai pentru că Joe nu se dezlipeşte din scaunul lui şi comandă întruna bere -, ori că e vorba de Kitty şi Tom, ori de bătrânul vânător Kit Carson, căruia are răbdare să-i asculte bizarele şi stupidele poveşti, Joe respiră şi se hrăneşte din bucuria semenilor, singura care îl luminează chipul şi îi însufleţeşte. El trăieşte din "clipele de viaţă" ale celorlalţi.
Însă în spatele scenei, aşezat pe un scaun, un emigrant arab comentează sumbru - şi comentariul lui devine laitmotivul piesei - că totul e "lipsit de fundament". Răul pândeşte în orice moment personajele care şi-au ales calea unei libertăţi întemeiate doar pe nişte clipe de fericire, şi nu calea unei chibzuite şi trainice existenţe. Eroii toţi, de la statornicul Joe până la iluzoriul Kit Carson - care deţine, de altfel, şi ultimul monolog în spectacol -, sunt vietăţi vagante, fără rădăcini, indivizi rătăcitori şi, fără îndoială, aflaţi în pericolul de a deveni nişte rătăciţi.

• Cu o coregrafie semnată de Roxana Colceag, costume realizate de Anca Răduţă şi cu scenografia aparţinându-i lui Puiu Antemir, spun, cu mâna pe inimă, că spectacolul merită văzut.
  

Citeşte articolul integral: http://www.ziarullumina.ro/Clipe de viata la Nottara

William Saroyan - viata si opera

din caietul-program al spectacolului clipe de viata

„Există în opera și teatrul lui Saroyan o calitate greu sesizabilă cu ajutorul căreia el dă căldură, duioșie, candoare, chiar unor personaje grosolane, aspre (...). Să numim aceasta: capacitatea de a înțelege omenescul oriunde poate fi găsit? Acestui scriitor american de origine armenească i se potrivește aforismul: «Inima își are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște». Înțelegerea intuitivă, gingășia sufletească, bunătatea mereu disponibilă sunt fațete ale scrisului său, calitățile și limitele lui. Cu acestea îi este lesne să sondeze unele aspecte ale realității, iar uneori să le treacă în plan oniric, în fantezie și simbol. Personajele sale nu au vigoarea și complexitatea oneilliană, construcția lor este restrânsă, redusă la câteva trăsături, acte, gânduri. Și la fel situațiile și conflictele din piesele sale, vădit scrise de un autor epic, cu îndemânare de dramaturg. Dar personajele și situațiile din piesele lui Saroyan își au o prezență care adesea te mișcă și cere aceeași înțelegere de care s-au bucurat din partea autorului. (...)
Personajul Joe, din Clipe de viață, spune la un moment dat: «A trăi înseamnă artă, nu contabilitate». Prin arta lui, Saroyan ne învederează adesea ceea ce scapă contabilizării obișnuite și deschide un mare credit omului moral.”
(din Teatru american contemporan, vol. I–II, Editura pentru literatură universală, București, 1967)

„Scriitorul este un anarhist al spiritului, cum este orice om în adâncul său. El este nemulțumit de toate lucrurile și de toată lumea. Scriitorul este cel mai bun prieten al tuturor și singurul inamic adevărat, bunul și marele inamic. El nu merge împreună cu lumea și nici nu se bucură alături de ea. Scriitorul care este scriitor e un rebel ce nu se oprește niciodată.”
(William Saroyan – The William Saroyan Reader, 1958)


În România, William Saroyan a fost publicat pentru prima dată în anul 1961, în paginile revistei Secolul XX. Au urmat volumele de povestiri: Unu, doi, trageţi ușa după voi (1964), Mă cheamă Aram (1968) și O zi din după-amiaza lumii (1978), iar în 2009 i-a apărut la Editura RAO romanul Comedia umană.
Ca dramaturg, Saroyan a fost prezent pentru prima dată pe o scenă românească în 1964, când Lucian Pintilie a regizat, la Teatrul Municipal (actualul „L.S. Bulandra”), Inima mea e pe înălțimi (My Heart's in the Highlands). Au urmat: Perla şi stridia (The Oyster and the Pearl) la Televiziune, în regia lui Cornel Todea și Hei, oameni buni! (Hello Out There) la Teatrul „Eugène Ionesco” din Chişinău. Un alt text, Oamenii cavernelor (The Cave Dwellers), s-a bucurat de cele mai multe montări începând cu stagiunea ’76–’77 a Teatrului Mic din București și continuând cu Teatrul „Fani Tardini” din Galați – 1992, Teatrul „Al. Davila” din Pitești – 1994, Teatrul de Stat din Oradea – 2005, Teatrul „George Bacovia” din Bacău – 2007 și Teatrul Studio din Târgu Mureș – 2008.
Clipe de viață (The Time of Your Life) a fost pusă în scenă de Liviu Ciulei la actuala Sală Izvor a Teatrului „L.S. Bulandra”, în 1964. Un spectacol în care el însuși interpreta rolul principal, primind replica unor parteneri de marcă, precum Gina Patrichi, Petre Gheorghiu, Fory Etterle, Dumitru Furdui, Dan Damian, Dorin Dron, Ana Negreanu, Sandu Sticlaru și Mircea Albulescu. „În montarea piesei – mărturisea la data premierei Liviu Ciulei –, am vrut aproape demonstrativ să aleg un drum până acum considerat, dintr-o prejudecată, drept realism prea direct, chiar didactic. Decorul a fost construit pe câteva elemente reale, fiecare detaliu fiind executat cu multă exactitate. Cu alte cuvinte, ne-am propus să oferim pe scenă câteva clipe de viață autentică. Consider că această modalitate e utilă și nu poate fi trecută cu vederea și, aș îndrăzni să spun, că nu e deloc în afara cuvântului modern.”


William Saroyan (1908–1981) s-a născut în Fresno, California, ca fiu al unui emigrant armean. A avut o copilărie nefericită. La trei ani și-a pierdut tatăl și, un an mai târziu, a fost plasat la orfelinatul Fred Finch din Oakland, împreună cu fratele și sora sa – o experiență pe care o va descrie în scrierile sale. După o vreme, mama celor trei frați obține o slujbă la o fabrică de conserve și famila se reunește. La vârsta de 15 ani, tânărul Saroyan descoperă manuscrisele tatălui său și ia decizia să devină scriitor, renunțând la școală. Își continuă educația pe cont propriu, întreținându-se prin tot felul de slujbe. Primele articole au fost publicate în anii ’30 în ziarul armenesc Hairenik. Multe dintre povestirile lui Saroyan se bazează pe experiențele sale din copilăria trăită alături de armenii americani culegători de fructe din San Joaquin Valley. Tema centrală a colecției de povestiri My Name is Aram (1940) – un best-seller internațional – o constituie problema lipsei de rădăcini a imigrantului. Cu prilejul uneia dintre cele două călătorii pe care le face în România, Saroyan se destăinuie redactorului revistei bucureștene Nor Ghiank: „Cea mai îndrăgită dintre cărțile mele este Mă cheamă Aram, deoarece prezintă lumea copilăriei așa cum o văd eu. Scrierile mele sînt personale, întrucât, așternute pe hârtie, întâmplările personale ale cuiva pot deveni o poveste captivantă. Altfel spus, scriu numai despre ceea ce am cunoscut.”
Poveștile lui Saroyan au adus o notă optimistă în contextul perioadei dramatice provocate de Marea Criză interbelică. Dar succesul scriitorului începe să se estompeze în perioada următoare celui de-al Doilea Război Mondial, Saroyan însuși trecând printr-o criză financiară și familială. La începutul anilor ’70, reușește să scape de datorii și să-și îmbunătățească situația materială. Se stinge la vârsta de 72 de ani în orașul său natal Fresno. „Toată lumea trebuie să moară – spunea scriitorul –, dar eu am sperat întotdeauna că se va face o excepție în cazul meu”.


Și în dramaturgia sa, William Saroyan a fost puternic influențat de experiențe profund personale. A respins ideea conform căreia conflictul este esențial într-o piesă de teatru. My Heart’s in the Highlands (Inima mea este pe înălțimi – 1939), prima sa piesă, e o comedie despre un băiețel și familia sa de armeni. Tot în 1939, Saroyan a scris piesa Clipe de viaţă (The Time of Your Life), a cărei acţiune se petrece într-un bar de pe cheiurile din San Francisco. Piesa a avut premiera, în acelaşi an, la Guild Theatre, pe Broadway, din distribuţie făcând parte Gene Kelly, iar coregizor fiind însuși dramaturgul. I-a fost decernat Premiul Pulitzer, dar l-a refuzat, acceptând însă Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici din New York. Era pentru prima dată când unui scriitor american îi erau acordate ambele premii. Piesa Clipe de viaţă a fost ecranizată la Hollywood în 1948, avându-l în rolul principal pe actorul James Cagney. Cea de-a șaptea artă nu-i era străină lui Saroyan. La acea dată, scriitorul scrisese deja scenariul şi regizase filmul artistic de scurtmetraj The Good Job (1942) pentru Studiourile MGM. Filmul se baza pe o povestire proprie, A Number of the Poor. La scurtă vreme după ce Statele Unite ale Americii intraseră în cel de-al Doilea Război Mondial, Studiourile MGM i-au solicitat lui Saroyan să scrie scenariul unui film care să ridice moralul americanilor. Saroyan a redactat scenariul Comedia umană (The Human Comedy). Celebrul Louis B. Mayer a achiziţionat drepturile de producţie, dar nu i-a îngăduit lui Saroyan să-l regizeze, fapt pentru care acesta a părăsit studioul şi a scris imediat un roman bazat pe acelaşi scenariu. Cartea a apărut în 1943, fiind primul şi cel mai faimos volum al său. În mod ironic, deşi Saroyan a renegat produsul final, pelicula Comedia umană a obținut, în 1944, Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original.

Avanpremieră la Teatrul Nottara - CLIPE DE VIATA de William Saroyan

Duminică, 6 iunie 2010 , ora 19.00, la Teatrul Nottara are loc avanpremiera spectacolului CLIPE DE VIATA de William Saroyan.

The Time of Your Life (film) - 1948

Dă click aici http://www.archive.org/details/TheTimeofyourLife pentru a putea vedea filmul realizat după textul omonim al piesei lui William Saroyan. În rolul lui Joe - James Cagney.

William Saroyan în România

portret aniversar (1908-2008) publicat de Madeleine Karacaşian în revista Luceafărul nr 31-2008

Saroyan în România

L-am cunoscut pe marele scriitor american în ziua de 1 iunie 1969, când, sosit la Bucureşti, a vizitat redacţia unui ziar în limba armeană, unde lucram în vremea aceea. S-a întâlnit atunci cu renumitul orientalist şi armenolog H.Dj.Siruni, pictorul Hrandt Avachian, graficianul Cik Damadian, câţiva medici de renume şi cu alţi intelectuali ai comunităţii armene din Capitală.

• Citisem până atunci încântătoarele sale volume de proze scurte Unu, doi, trageţi uşa după voi, Mă cheamă Aram, dar văzusem în 1964 şi două spectacole memorabile de la Teatrul „L. S. Bulandra” cu piesele Inima mea e pe înălţimi şi Clipe de viaţă, în regia celor doi maeştri ai scenei româneşti – Lucian Pintilie şi, respectiv, Liviu Ciulei.

• William Saroyan era un bărbat chipeş, de statură mijlocie, având trăsături specific armeneşti, o frunte largă, o mustaţă stufoasă, nişte ochi adânci şi expresivi şi un glas răsunător – o prezenţă absolut singulară atât din punct de vedere fizic, cât şi comportamental. Vorbea armeneşte în dialectul celor din Bitlis (Armenia turcească), locul de unde, la începutul secolului al XX-lea, părinţii săi porniseră spre California. El s-a născut pe 31 august 1908 în orăşelul Fresno.

Cea de-a doua oară l-am văzut pe Saroyan în vara lui 1980, mai întâi la o reuniune de la Uniunea Scriitorilor din România, apoi la Biserica Armeană, în curtea căreia ilustrul oaspete a stat de vorbă îndelung cu tinerii. Vorbea cu nemărginită admiraţie despre Walt Whitman sau despre cât de mult îl influenţase lectura Bibliei. Povestea cum, în căsuţa lui din Fresno, îi plăcea, când scrie, să asculte muzică de Mozart sau prelucrări ale compozitorului armean Komitas, care îi transmiteau un spirit tainic. Era un risipitor de înţelepciune, avea candoare şi exuberanţă, spontaneitate şi originalitate, era sensibil la manifestările de simpatie faţă de el. Era într-adevăr o fascinantă personalitate a literaturii americane, dar cu un foarte puternic sentiment al apartenenţei la poporul armean. Era clar că, deşi trăia într-un uriaş creuzet de naţionalităţi din SUA, el nu se înstrăinase de naţiunea sa şi, cu cât avansa în vârstă, legăturile sale vitale şi spirituale cu lumea armenilor erau tot mai intense.

Copilăria și adolescența

Îşi petrecuse copilăria şi crescuse printre imigranţi. Îşi pierduse tatăl când avea doar trei ani, fiind internat într-un orfelinat din Oakland. Când se întorsese la Fresno şi se dusese la şcoală, nu-i plăcuse ritmul lent în care se învăţa, aşa că, datorită firii sale neastâmpărate, dar şi obligaţiilor care îi reveneau în familie, părăsise şcoala şi se ocupase cu vândutul ziarelor pe stradă şi cu distribuirea telegramelor poştale, ocupaţii pe care avea să le zugrăvească adeseori în viitoarele sale creaţii literare, al căror număr a ajuns la peste patru mii, incluzând proză scurtă, romane, teatru, memorii, evocări etc., unele dintre ele adevărate bijuterii literare.

• Primele sale proze scurte le-a publicat încă din anii 1928-1936.

Dramaturgul

În dramaturgie, William Saroyan s-a afirmat începând din 1939, când, în trei zile a scris Inima mea e pe înălţimi (My Heart is in the Highlands), care s-a ju­cat vreme de şase săptămăni pe Broadway. Împărtăşindu-se din principiile drama­tur­giei cehoviene, Saroyan îşi extrăgea ideile umaniste, de o mare complexitate, din scenele vieţii de zi cu zi, descriind drama unor personaje smulse din rădăcinile lor, azvârlite de soartă într-un mediu străin, străduindu-se din răsputeri să supravieţuiască. Asemenea personaje erau poştaşul Jasper MacGregor, a cărui inimă rămăsese în munţii Scoţiei, mama aproape tăcută a poetului Ben Alexander (de fapt, Beniamin Alexandrian), o ţărancă armeancă a cărei inimă rămăsese şi ea în munţii Muşului natal. Îmi amintesc că rolul băieţelului Johnny, un alter-ego al autorului, a fost jucat în spectacolul de la Teatrul „Bulandra” de către foarte tânărul actor Gelu Colceag, alături de nume ilustre precum Fory Etterle şi Octavian Cotescu, iar bunica era Ana Negreanu, căreia, îmi amintesc de asemenea că, în timpul repetiţiilor, fusesem rugată s-o învăţ cum să pronunţe armeneşte puţinele vorbe pe care le avea de rostit. Peste exact un deceniu, în 1974, am avut privilegiul de a vedea această piesă în interpretarea actorilor de la Teatrul Dramatic „Gabriel Sundukian” din Erevan, în care rolul lui Johnny era interpretat, în travesti, de Varduhi Varderesian, originară din România, devenită ulterior una dintre cele mai mari actriţe ale vieţii teatrale din Armenia.

• Inima mea e pe înălţimi a fost ecranizată în câteva rânduri în Armenia, Iugoslavia şi Rusia.

Tot în 1939, Saroyan a scris şi piesa Clipe de viaţă (The Time of Your Life), a cărei acţiune se petrecea într-un bar de pe cheiurile din San Francisco. Dramaturgului i s-a atribuit Premiul Pulitzer, pe care l-a refuzat, dar a acceptat Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici din New York. Era pentru prima dată când unui scriitor american i se decernau ambele premii. Piesa a avut premiera, în acelaşi an, la Teatrul „Guild” de pe Broadway, din distribuţie făcând parte Gene Kelly şi însuşi dramaturgul. La noi, maestrul Liviu Ciulei ne-a oferit o montare de zile mari, în care el însuşi interpreta rolul principal, acela al lui Joe, primind replica unor parteneri de marcă – Gina Patrichi, Sandu Sticlaru, Petre Gheorghiu, Fory Etterle, Dumitru Furdui, Ana Negreanu şi Dorin Dron, intraţi, din păcate, cu toţii în lumea umbrelor. Liviu Ciulei a mai revenit la acest text, montând piesa în 1991 la „Arena Stage” din New York. Piesa „Clipe de viaţă” a fost ecranizată la Hollywood în 1948, avându-l în rolul principal pe James Cagney. Dar filmul nu a egalat succesul piesei care se mai joacă şi în prezent. Cel mai recent, ea a urcat în martie 2008 pe scena de la Pacific Resident Theater din Venice (California).

Alte montări Saroyan în România

Iată şi alte câteva titluri din dramaturgia lui William Saroyan care s-au jucat de-a lungul anilor în România. Mă gândesc la piesa de televiziune, scrisă în 1953 şi prezentată mult mai târziu şi la TVR – Perla şi stridia (The Oyster and the Pearl) în regia lui Cornel Todea, la Oamenii cavernelor (The Cave Dwellers), jucată în anii ’70 la Teatrul Mic şi la Studioul „Casandra” al IATC, în stagiunea 2005-2006 la Teatrul de Stat din Oradea, iar în 2007, la Teatrul „George Bacovia” din Bacău. În sfârşit, piesa într-un act Hei, oameni buni! (Hello Out There) s-a bucurat de succes atât la Teatrul „Eugen Ionescu” din Chişinău, cât şi la Gala Naţională a Recitalurilor Dramatice, organizată de Centrul internaţional de cultură şi artă „George Apostu” din Bacău, unde actriţa Elvira Platon a cucerit Premiul de interpre­tare feminină. Aceeaşi piesă a cunoscut în 198l şi o versiune radiofonică, în regia lui Cristian Munteanu.

• Cert este că spectacolele cu piesele lui Saroyan s-au bucurat de succes pretutindeni unde s-au jucat, în Statele Unite ale Americii, în România şi Armenia, precum şi în numeroase ţări europene.

Cineastul

Aş dori să mai spun că proeminentul scriitor american care a fost William Saroyan şi-a început activitatea în lumea filmului în epoca de aur a Hollywoodului, când a scris scenarii, cronici cinematogrfice şi chiar a regizat. Aşa de pildă, el a scris şi a regizat în 1942 filmul artistic de scurtmetraj The Good Job pentru sudiourile MGM. Filmul se baza pe povestirea A Number of the Poor. Era vorba de patronul unei băcănii care era, de fapt, naratorul unor povestiri despre „nişte oameni minunaţi”, pe care îi cunoscuse şi nu avea să-i uite niciodată.

La scurtă vreme după ce Statele Unite ale Americii intraseră în cel de-al Doilea Război Mondial, Louis B.Mayer, director al MGM, l-a rugat pe Saroyan să scrie scenariul unui film care să ridice moralul americanilor ce sufereau din cauza traumei războiului cu Japonia. Saroyan a elaborat scenariul Comedia umană (The Human Comedy), Louis B. Mayer achiziţionân­du-i drepturile de producţie cu 60 de mii de dolari, o sumă fabuloasă pentru vremea aceea, dar nu i-a îngăduit lui Saroyan să-l regizeze, deşi exista precedentul cu succesul lui The Good Job. Atunci, Saroyan a părăsit sudioul şi a scris imediat un roman bazat pe acelaşi scenariu. Cartea a apărut în 1943, fiind primul şi cel mai faimos roman al său (dedicat mamei), tocmai când s-a lansat filmul, în regia lui Clarence Brown, bucurându-se de un enorm succes. Mickey Rooney interpreta rolul tânărului distribuitor de telegrame Homer Macauley, în timpul războiului, personaj cu un puternic caracter autobiografic al autorului. În mod ironic, deşi Saroyan a renegat filmul, el a cucerit, în 1944, Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original.

• Atât în Statele Unite, cât şi în Armenia, Rusia şi în alte ţări s-au realizat 15-20 ecranizări după operele lui William Saroyan, dar ele au pierdut din structura, forma şi descrierea tipologiei personajelor. La recentul Festival internaţio­nal al filmului „Caisa de aur” de la Erevan, publicul a avut prilejul să vadă filmele amintite mai înainte, dar şi scurtmetrajul The Parsley Garden, realizat în 1993 de către Hank Saroyan, nepotul de frate al scriitorului, cineast răsplătit cu Premiul Emmy pentru regie excepţională, dar şi filmul rusesc Ignanie (The Banishment) după povestirea The Laughing Matter din 1953 a lui Saroyan, în care ironia se înscrie pe fundalul diperării. Actorul principal, Konstantin Lavronenko a cucerit în 2007 Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul de la Cannes. La acelaşi festival de la Erevan, s-a lansat şi volumul Four Visions, care include în limbile engleză, armeană şi rusă eseuri scrise de William Saroyan despre faimoasele vedete hollywoodiene Lillian Gish, Greta Garbo, Miriam Hopkins şi Marilyn Monroe, texte extrase de Artsvi Bakhchinyan din volumul Sons Come and Go, Mothers Hang in Forever, publicat de Saroyan la New York în 1976.

Americanii au aşezat numele lui William Saroyan alături de cele ale unor mari scriitori nord-americani – Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Caldwell.

William Saroyan a murit pe 18 mai 1981 într-un spital din Fresno. El a fost incinerat şi, conform dorinţei sale, jumătate din cenuşa sa se odihneşte în cimitirul din oraşul natal, iar cealaltă jumătate în Panteonul din Erevan, alături de compozitorii Komitas şi Aram Haciaturian, pictorul Martiros Sarian, cineastul Sergei Paradjnov şi alte personalităţi ale culturii armene.

Anul 2008 a fost decretat „Anul William Saroyan” de către Senatul american, Guvernul Armeniei, iar UNESCO i-a trecut numele în calendarul manifestărilor oma­giale ale anului 2008.