clipe de viata la nottara: 11.10

Dramă de Premiu Pulitzer : Clipe de viaţă, la Nottara
Ioana Bogdan în Lumina - 17 noiembrie 2010

O artă care şi-a păstrat inocenţa este şi teatrul. O emoţie de două-trei ore în care plonjezi fără teama că vei muri în chinurile artei de consum. Eşti confiscat în întregime, dăruit scenei şi actorilor. Şi asta pentru că montările se schimbă, dar autorii pieselor sunt aceiaşi. E cazul spectacolului Clipe de viaţă, în regia lui Cristian Dumitru, a cărui avanpremieră a avut loc pe scena Teatrului "Nottara", la început de octombrie. (...)

Evadări
Într-un bar de pe cheiurile din San Francisco, al cărui proprietar este Nick, interpretat de actorul Sorin Cociş, se perindă personajele piesei. De altfel, eroii sunt "filmaţi" doar în acest cadru, un spaţiu închis în care singurele evadări permise sunt datorate alcoolului, muzicii şi iubirilor amăgitoare, în timp ce singura instanţă care tinde să reinstaureze ordinea e Poliţia oraşului, reprezentată de Krupp, un poliţist de cartier (Ionuţ Anghel), şi un ofiţer de la Moravuri Uşoare, Blick (jucat de Viorel Comănici).
Ei bine, în acest spaţiu închis, viaţa palpită, e drept, cu tensiune joasă, prin poveştile pe care le deapănă eroii, luminaţi o clipă şi aduşi în prim-plan, pe rând, în timp ce decorul şi celelalte personaje rămân în întuneric. Aflăm astfel povestea lui Joe, un tip nelipsit din barul american cu specific, probabil, italienesc (proprietarul barului e italian), a cărui unică plăcere zilnică e să-şi trimită aghiotantul să-i cumpere câte o "fantasmă". Cum Joe pariază la cursele de cai şi câştigă, de fiecare dată, destui bani, eroul nostru se face repede proprietarul unor sume de nimeni ştiute şi de care, tot atât de repede, încearcă să se descotorosească. Numai că "investiţiile" sale pot părea ridicole. El nu investeşte în lucruri care i-ar putea aduce fericirea pe termen lung - o casă ori o maşină. Aghiotantul său îi cumpără gumă de mestecat şi jucării, în timp ce o parte semnificativă din bani se orientează către halbele de bere cu care îi cinsteşte pe nou-veniţii în bar şi care au posibilitatea, astfel, să-şi depene propria poveste. Dar investiţia maximă a lui Joe este o femeie, Kitty Duval, pe care o lasă în grija şi dragostea sinceră a tânărului său aghiotant, Tom. Şi pentru ca lucrurile să fie perfecte şi "regizorul Joe" mulţumit, pe lângă o importantă contribuţie materială, Joe îi găseşte lui Tom un loc de muncă stabil capabil să întreţină stabilitatea cuplului.

Bucuria care însufleţeşte
Acest personaj, Joe, este, în fond, regizorul formal al destinelor celorlalte personaje şi se hrăneşte din fericirea lor. Că e vorba de proprietarul barului - căruia îi merge afacerea chiar şi numai pentru că Joe nu se dezlipeşte din scaunul lui şi comandă întruna bere -, ori că e vorba de Kitty şi Tom, ori de bătrânul vânător Kit Carson, căruia are răbdare să-i asculte bizarele şi stupidele poveşti, Joe respiră şi se hrăneşte din bucuria semenilor, singura care îl luminează chipul şi îi însufleţeşte. El trăieşte din "clipele de viaţă" ale celorlalţi.
Însă în spatele scenei, aşezat pe un scaun, un emigrant arab comentează sumbru - şi comentariul lui devine laitmotivul piesei - că totul e "lipsit de fundament". Răul pândeşte în orice moment personajele care şi-au ales calea unei libertăţi întemeiate doar pe nişte clipe de fericire, şi nu calea unei chibzuite şi trainice existenţe. Eroii toţi, de la statornicul Joe până la iluzoriul Kit Carson - care deţine, de altfel, şi ultimul monolog în spectacol -, sunt vietăţi vagante, fără rădăcini, indivizi rătăcitori şi, fără îndoială, aflaţi în pericolul de a deveni nişte rătăciţi.

Cu o coregrafie semnată de Roxana Colceag, costume realizate de Anca Răduţă şi cu scenografia aparţinându-i lui Puiu Antemir, spun, cu mâna pe inimă, că spectacolul merită văzut.

Citeşte articolul integral: http://www.ziarullumina.ro/Clipe de viata la Nottara

din caietul-program al spectacolului clipe de viata

„Există în opera și teatrul lui Saroyan o calitate greu sesizabilă cu ajutorul căreia el dă căldură, duioșie, candoare, chiar unor personaje grosolane, aspre (...). Să numim aceasta: capacitatea de a înțelege omenescul oriunde poate fi găsit? Acestui scriitor american de origine armenească i se potrivește aforismul: «Inima își are rațiunile ei, pe care rațiunea nu le cunoaște». Înțelegerea intuitivă, gingășia sufletească, bunătatea mereu disponibilă sunt fațete ale scrisului său, calitățile și limitele lui. Cu acestea îi este lesne să sondeze unele aspecte ale realității, iar uneori să le treacă în plan oniric, în fantezie și simbol. Personajele sale nu au vigoarea și complexitatea oneilliană, construcția lor este restrânsă, redusă la câteva trăsături, acte, gânduri. Și la fel situațiile și conflictele din piesele sale, vădit scrise de un autor epic, cu îndemânare de dramaturg. Dar personajele și situațiile din piesele lui Saroyan își au o prezență care adesea te mișcă și cere aceeași înțelegere de care s-au bucurat din partea autorului. (...)
Personajul Joe, din Clipe de viață, spune la un moment dat: «A trăi înseamnă artă, nu contabilitate». Prin arta lui, Saroyan ne învederează adesea ceea ce scapă contabilizării obișnuite și deschide un mare credit omului moral.”
(din Teatru american contemporan, vol. I–II, Editura pentru literatură universală, București, 1967)

„Scriitorul este un anarhist al spiritului, cum este orice om în adâncul său. El este nemulțumit de toate lucrurile și de toată lumea. Scriitorul este cel mai bun prieten al tuturor și singurul inamic adevărat, bunul și marele inamic. El nu merge împreună cu lumea și nici nu se bucură alături de ea. Scriitorul care este scriitor e un rebel ce nu se oprește niciodată.”
(William Saroyan – The William Saroyan Reader, 1958)

În România, William Saroyan a fost publicat pentru prima dată în anul 1961, în paginile revistei Secolul XX. Au urmat volumele de povestiri: Unu, doi, trageţi ușa după voi (1964), Mă cheamă Aram (1968) și O zi din după-amiaza lumii (1978), iar în 2009 i-a apărut la Editura RAO romanul Comedia umană.
Ca dramaturg, Saroyan a fost prezent pentru prima dată pe o scenă românească în 1964, când Lucian Pintilie a regizat, la Teatrul Municipal (actualul „L.S. Bulandra”), Inima mea e pe înălțimi (My Heart's in the Highlands). Au urmat: Perla şi stridia (The Oyster and the Pearl) la Televiziune, în regia lui Cornel Todea și Hei, oameni buni! (Hello Out There) la Teatrul „Eugène Ionesco” din Chişinău. Un alt text, Oamenii cavernelor (The Cave Dwellers), s-a bucurat de cele mai multe montări începând cu stagiunea ’76–’77 a Teatrului Mic din București și continuând cu Teatrul „Fani Tardini” din Galați – 1992, Teatrul „Al. Davila” din Pitești – 1994, Teatrul de Stat din Oradea – 2005, Teatrul „George Bacovia” din Bacău – 2007 și Teatrul Studio din Târgu Mureș – 2008.
Clipe de viață (The Time of Your Life) a fost pusă în scenă de Liviu Ciulei la actuala Sală Izvor a Teatrului „L.S. Bulandra”, în 1964. Un spectacol în care el însuși interpreta rolul principal, primind replica unor parteneri de marcă, precum Gina Patrichi, Petre Gheorghiu, Fory Etterle, Dumitru Furdui, Dan Damian, Dorin Dron, Ana Negreanu, Sandu Sticlaru și Mircea Albulescu. „În montarea piesei – mărturisea la data premierei Liviu Ciulei –, am vrut aproape demonstrativ să aleg un drum până acum considerat, dintr-o prejudecată, drept realism prea direct, chiar didactic. Decorul a fost construit pe câteva elemente reale, fiecare detaliu fiind executat cu multă exactitate. Cu alte cuvinte, ne-am propus să oferim pe scenă câteva clipe de viață autentică. Consider că această modalitate e utilă și nu poate fi trecută cu vederea și, aș îndrăzni să spun, că nu e deloc în afara cuvântului modern.”

William Saroyan (1908–1981) s-a născut în Fresno, California, ca fiu al unui emigrant armean. A avut o copilărie nefericită. La trei ani și-a pierdut tatăl și, un an mai târziu, a fost plasat la orfelinatul Fred Finch din Oakland, împreună cu fratele și sora sa – o experiență pe care o va descrie în scrierile sale. După o vreme, mama celor trei frați obține o slujbă la o fabrică de conserve și famila se reunește. La vârsta de 15 ani, tânărul Saroyan descoperă manuscrisele tatălui său și ia decizia să devină scriitor, renunțând la școală. Își continuă educația pe cont propriu, întreținându-se prin tot felul de slujbe. Primele articole au fost publicate în anii ’30 în ziarul armenesc Hairenik. Multe dintre povestirile lui Saroyan se bazează pe experiențele sale din copilăria trăită alături de armenii americani culegători de fructe din San Joaquin Valley. Tema centrală a colecției de povestiri My Name is Aram (1940) – un best-seller internațional – o constituie problema lipsei de rădăcini a imigrantului. Cu prilejul uneia dintre cele două călătorii pe care le face în România, Saroyan se destăinuie redactorului revistei bucureștene Nor Ghiank: „Cea mai îndrăgită dintre cărțile mele este Mă cheamă Aram, deoarece prezintă lumea copilăriei așa cum o văd eu. Scrierile mele sînt personale, întrucât, așternute pe hârtie, întâmplările personale ale cuiva pot deveni o poveste captivantă. Altfel spus, scriu numai despre ceea ce am cunoscut.”
Poveștile lui Saroyan au adus o notă optimistă în contextul perioadei dramatice provocate de Marea Criză interbelică. Dar succesul scriitorului începe să se estompeze în perioada următoare celui de-al Doilea Război Mondial, Saroyan însuși trecând printr-o criză financiară și familială. La începutul anilor ’70, reușește să scape de datorii și să-și îmbunătățească situația materială. Se stinge la vârsta de 72 de ani în orașul său natal Fresno. „Toată lumea trebuie să moară – spunea scriitorul –, dar eu am sperat întotdeauna că se va face o excepție în cazul meu”.

Și în dramaturgia sa, William Saroyan a fost puternic influențat de experiențe profund personale. A respins ideea conform căreia conflictul este esențial într-o piesă de teatru. My Heart’s in the Highlands (Inima mea este pe înălțimi – 1939), prima sa piesă, e o comedie despre un băiețel și familia sa de armeni. Tot în 1939, Saroyan a scris piesa Clipe de viaţă (The Time of Your Life), a cărei acţiune se petrece într-un bar de pe cheiurile din San Francisco. Piesa a avut premiera, în acelaşi an, la Guild Theatre, pe Broadway, din distribuţie făcând parte Gene Kelly, iar coregizor fiind însuși dramaturgul. I-a fost decernat Premiul Pulitzer, dar l-a refuzat, acceptând însă Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici din New York. Era pentru prima dată când unui scriitor american îi erau acordate ambele premii. Piesa Clipe de viaţă a fost ecranizată la Hollywood în 1948, avându-l în rolul principal pe actorul James Cagney. Cea de-a șaptea artă nu-i era străină lui Saroyan. La acea dată, scriitorul scrisese deja scenariul şi regizase filmul artistic de scurtmetraj The Good Job (1942) pentru Studiourile MGM. Filmul se baza pe o povestire proprie, A Number of the Poor. La scurtă vreme după ce Statele Unite ale Americii intraseră în cel de-al Doilea Război Mondial, Studiourile MGM i-au solicitat lui Saroyan să scrie scenariul unui film care să ridice moralul americanilor. Saroyan a redactat scenariul Comedia umană (The Human Comedy). Celebrul Louis B. Mayer a achiziţionat drepturile de producţie, dar nu i-a îngăduit lui Saroyan să-l regizeze, fapt pentru care acesta a părăsit studioul şi a scris imediat un roman bazat pe acelaşi scenariu. Cartea a apărut în 1943, fiind primul şi cel mai faimos volum al său. În mod ironic, deşi Saroyan a renegat produsul final, pelicula Comedia umană a obținut, în 1944, Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original.