William Saroyan în România

portret aniversar (1908-2008) publicat de Madeleine Karacaşian în revista Luceafărul nr 31-2008

Saroyan în România

L-am cunoscut pe marele scriitor american în ziua de 1 iunie 1969, când, sosit la Bucureşti, a vizitat redacţia unui ziar în limba armeană, unde lucram în vremea aceea. S-a întâlnit atunci cu renumitul orientalist şi armenolog H.Dj.Siruni, pictorul Hrandt Avachian, graficianul Cik Damadian, câţiva medici de renume şi cu alţi intelectuali ai comunităţii armene din Capitală.

• Citisem până atunci încântătoarele sale volume de proze scurte Unu, doi, trageţi uşa după voi, Mă cheamă Aram, dar văzusem în 1964 şi două spectacole memorabile de la Teatrul „L. S. Bulandra” cu piesele Inima mea e pe înălţimi şi Clipe de viaţă, în regia celor doi maeştri ai scenei româneşti – Lucian Pintilie şi, respectiv, Liviu Ciulei.

• William Saroyan era un bărbat chipeş, de statură mijlocie, având trăsături specific armeneşti, o frunte largă, o mustaţă stufoasă, nişte ochi adânci şi expresivi şi un glas răsunător – o prezenţă absolut singulară atât din punct de vedere fizic, cât şi comportamental. Vorbea armeneşte în dialectul celor din Bitlis (Armenia turcească), locul de unde, la începutul secolului al XX-lea, părinţii săi porniseră spre California. El s-a născut pe 31 august 1908 în orăşelul Fresno.

Cea de-a doua oară l-am văzut pe Saroyan în vara lui 1980, mai întâi la o reuniune de la Uniunea Scriitorilor din România, apoi la Biserica Armeană, în curtea căreia ilustrul oaspete a stat de vorbă îndelung cu tinerii. Vorbea cu nemărginită admiraţie despre Walt Whitman sau despre cât de mult îl influenţase lectura Bibliei. Povestea cum, în căsuţa lui din Fresno, îi plăcea, când scrie, să asculte muzică de Mozart sau prelucrări ale compozitorului armean Komitas, care îi transmiteau un spirit tainic. Era un risipitor de înţelepciune, avea candoare şi exuberanţă, spontaneitate şi originalitate, era sensibil la manifestările de simpatie faţă de el. Era într-adevăr o fascinantă personalitate a literaturii americane, dar cu un foarte puternic sentiment al apartenenţei la poporul armean. Era clar că, deşi trăia într-un uriaş creuzet de naţionalităţi din SUA, el nu se înstrăinase de naţiunea sa şi, cu cât avansa în vârstă, legăturile sale vitale şi spirituale cu lumea armenilor erau tot mai intense.

Copilăria și adolescența

Îşi petrecuse copilăria şi crescuse printre imigranţi. Îşi pierduse tatăl când avea doar trei ani, fiind internat într-un orfelinat din Oakland. Când se întorsese la Fresno şi se dusese la şcoală, nu-i plăcuse ritmul lent în care se învăţa, aşa că, datorită firii sale neastâmpărate, dar şi obligaţiilor care îi reveneau în familie, părăsise şcoala şi se ocupase cu vândutul ziarelor pe stradă şi cu distribuirea telegramelor poştale, ocupaţii pe care avea să le zugrăvească adeseori în viitoarele sale creaţii literare, al căror număr a ajuns la peste patru mii, incluzând proză scurtă, romane, teatru, memorii, evocări etc., unele dintre ele adevărate bijuterii literare.

• Primele sale proze scurte le-a publicat încă din anii 1928-1936.

Dramaturgul

În dramaturgie, William Saroyan s-a afirmat începând din 1939, când, în trei zile a scris Inima mea e pe înălţimi (My Heart is in the Highlands), care s-a ju­cat vreme de şase săptămăni pe Broadway. Împărtăşindu-se din principiile drama­tur­giei cehoviene, Saroyan îşi extrăgea ideile umaniste, de o mare complexitate, din scenele vieţii de zi cu zi, descriind drama unor personaje smulse din rădăcinile lor, azvârlite de soartă într-un mediu străin, străduindu-se din răsputeri să supravieţuiască. Asemenea personaje erau poştaşul Jasper MacGregor, a cărui inimă rămăsese în munţii Scoţiei, mama aproape tăcută a poetului Ben Alexander (de fapt, Beniamin Alexandrian), o ţărancă armeancă a cărei inimă rămăsese şi ea în munţii Muşului natal. Îmi amintesc că rolul băieţelului Johnny, un alter-ego al autorului, a fost jucat în spectacolul de la Teatrul „Bulandra” de către foarte tânărul actor Gelu Colceag, alături de nume ilustre precum Fory Etterle şi Octavian Cotescu, iar bunica era Ana Negreanu, căreia, îmi amintesc de asemenea că, în timpul repetiţiilor, fusesem rugată s-o învăţ cum să pronunţe armeneşte puţinele vorbe pe care le avea de rostit. Peste exact un deceniu, în 1974, am avut privilegiul de a vedea această piesă în interpretarea actorilor de la Teatrul Dramatic „Gabriel Sundukian” din Erevan, în care rolul lui Johnny era interpretat, în travesti, de Varduhi Varderesian, originară din România, devenită ulterior una dintre cele mai mari actriţe ale vieţii teatrale din Armenia.

• Inima mea e pe înălţimi a fost ecranizată în câteva rânduri în Armenia, Iugoslavia şi Rusia.

Tot în 1939, Saroyan a scris şi piesa Clipe de viaţă (The Time of Your Life), a cărei acţiune se petrecea într-un bar de pe cheiurile din San Francisco. Dramaturgului i s-a atribuit Premiul Pulitzer, pe care l-a refuzat, dar a acceptat Premiul Asociaţiei Criticilor Dramatici din New York. Era pentru prima dată când unui scriitor american i se decernau ambele premii. Piesa a avut premiera, în acelaşi an, la Teatrul „Guild” de pe Broadway, din distribuţie făcând parte Gene Kelly şi însuşi dramaturgul. La noi, maestrul Liviu Ciulei ne-a oferit o montare de zile mari, în care el însuşi interpreta rolul principal, acela al lui Joe, primind replica unor parteneri de marcă – Gina Patrichi, Sandu Sticlaru, Petre Gheorghiu, Fory Etterle, Dumitru Furdui, Ana Negreanu şi Dorin Dron, intraţi, din păcate, cu toţii în lumea umbrelor. Liviu Ciulei a mai revenit la acest text, montând piesa în 1991 la „Arena Stage” din New York. Piesa „Clipe de viaţă” a fost ecranizată la Hollywood în 1948, avându-l în rolul principal pe James Cagney. Dar filmul nu a egalat succesul piesei care se mai joacă şi în prezent. Cel mai recent, ea a urcat în martie 2008 pe scena de la Pacific Resident Theater din Venice (California).

Alte montări Saroyan în România

Iată şi alte câteva titluri din dramaturgia lui William Saroyan care s-au jucat de-a lungul anilor în România. Mă gândesc la piesa de televiziune, scrisă în 1953 şi prezentată mult mai târziu şi la TVR – Perla şi stridia (The Oyster and the Pearl) în regia lui Cornel Todea, la Oamenii cavernelor (The Cave Dwellers), jucată în anii ’70 la Teatrul Mic şi la Studioul „Casandra” al IATC, în stagiunea 2005-2006 la Teatrul de Stat din Oradea, iar în 2007, la Teatrul „George Bacovia” din Bacău. În sfârşit, piesa într-un act Hei, oameni buni! (Hello Out There) s-a bucurat de succes atât la Teatrul „Eugen Ionescu” din Chişinău, cât şi la Gala Naţională a Recitalurilor Dramatice, organizată de Centrul internaţional de cultură şi artă „George Apostu” din Bacău, unde actriţa Elvira Platon a cucerit Premiul de interpre­tare feminină. Aceeaşi piesă a cunoscut în 198l şi o versiune radiofonică, în regia lui Cristian Munteanu.

• Cert este că spectacolele cu piesele lui Saroyan s-au bucurat de succes pretutindeni unde s-au jucat, în Statele Unite ale Americii, în România şi Armenia, precum şi în numeroase ţări europene.

Cineastul

Aş dori să mai spun că proeminentul scriitor american care a fost William Saroyan şi-a început activitatea în lumea filmului în epoca de aur a Hollywoodului, când a scris scenarii, cronici cinematogrfice şi chiar a regizat. Aşa de pildă, el a scris şi a regizat în 1942 filmul artistic de scurtmetraj The Good Job pentru sudiourile MGM. Filmul se baza pe povestirea A Number of the Poor. Era vorba de patronul unei băcănii care era, de fapt, naratorul unor povestiri despre „nişte oameni minunaţi”, pe care îi cunoscuse şi nu avea să-i uite niciodată.

La scurtă vreme după ce Statele Unite ale Americii intraseră în cel de-al Doilea Război Mondial, Louis B.Mayer, director al MGM, l-a rugat pe Saroyan să scrie scenariul unui film care să ridice moralul americanilor ce sufereau din cauza traumei războiului cu Japonia. Saroyan a elaborat scenariul Comedia umană (The Human Comedy), Louis B. Mayer achiziţionân­du-i drepturile de producţie cu 60 de mii de dolari, o sumă fabuloasă pentru vremea aceea, dar nu i-a îngăduit lui Saroyan să-l regizeze, deşi exista precedentul cu succesul lui The Good Job. Atunci, Saroyan a părăsit sudioul şi a scris imediat un roman bazat pe acelaşi scenariu. Cartea a apărut în 1943, fiind primul şi cel mai faimos roman al său (dedicat mamei), tocmai când s-a lansat filmul, în regia lui Clarence Brown, bucurându-se de un enorm succes. Mickey Rooney interpreta rolul tânărului distribuitor de telegrame Homer Macauley, în timpul războiului, personaj cu un puternic caracter autobiografic al autorului. În mod ironic, deşi Saroyan a renegat filmul, el a cucerit, în 1944, Premiul Oscar pentru cel mai bun scenariu original.

• Atât în Statele Unite, cât şi în Armenia, Rusia şi în alte ţări s-au realizat 15-20 ecranizări după operele lui William Saroyan, dar ele au pierdut din structura, forma şi descrierea tipologiei personajelor. La recentul Festival internaţio­nal al filmului „Caisa de aur” de la Erevan, publicul a avut prilejul să vadă filmele amintite mai înainte, dar şi scurtmetrajul The Parsley Garden, realizat în 1993 de către Hank Saroyan, nepotul de frate al scriitorului, cineast răsplătit cu Premiul Emmy pentru regie excepţională, dar şi filmul rusesc Ignanie (The Banishment) după povestirea The Laughing Matter din 1953 a lui Saroyan, în care ironia se înscrie pe fundalul diperării. Actorul principal, Konstantin Lavronenko a cucerit în 2007 Premiul pentru cea mai bună interpretare masculină la Festivalul de la Cannes. La acelaşi festival de la Erevan, s-a lansat şi volumul Four Visions, care include în limbile engleză, armeană şi rusă eseuri scrise de William Saroyan despre faimoasele vedete hollywoodiene Lillian Gish, Greta Garbo, Miriam Hopkins şi Marilyn Monroe, texte extrase de Artsvi Bakhchinyan din volumul Sons Come and Go, Mothers Hang in Forever, publicat de Saroyan la New York în 1976.

Americanii au aşezat numele lui William Saroyan alături de cele ale unor mari scriitori nord-americani – Hemingway, Faulkner, Steinbeck, Caldwell.

William Saroyan a murit pe 18 mai 1981 într-un spital din Fresno. El a fost incinerat şi, conform dorinţei sale, jumătate din cenuşa sa se odihneşte în cimitirul din oraşul natal, iar cealaltă jumătate în Panteonul din Erevan, alături de compozitorii Komitas şi Aram Haciaturian, pictorul Martiros Sarian, cineastul Sergei Paradjnov şi alte personalităţi ale culturii armene.

Anul 2008 a fost decretat „Anul William Saroyan” de către Senatul american, Guvernul Armeniei, iar UNESCO i-a trecut numele în calendarul manifestărilor oma­giale ale anului 2008.